Deceneu este părintele medicinei în spațiul carpato-danubiano-pontic, după spusele istoricului Iordanes, în opera “Getica”, formulată pe la mijlocul secolului al VI-lea. În Dacia, exista o “corporație sacerdotală”, formată din învățați ai vremii inițiați în anumite domenii cum ar fi: astronomia, filosofia și mai ales medicina, fiind aleși “dintre bărbații cei mai de seamă și cei mai înțelepți”.
Succesul operațiilor făcute de daco-geți consta în faptul că aceștia mergeau după mărturia lui Platon despre Zalmolxe, care spunea: “Că așa cum nu putem îngriji ochii fără să avem seama de cap, iar nu putem ține seama de cap fără a avea în grijă trupul, tot așa trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul; și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă.
Grecii și celții au avut, de asemenea, un aport semnificativ în medicina practicată de geto-daci.
Medicii erau denumiți “ctistai”, “polistai” sau “capnobatai”, având o mare influență asupra deciziilor făcute de către rege.
În scrierile “Materia medica” a lui Dioscoride din Anazarba și “Herbarius” scrisă de un anume pseudo-apuleius, întâlnim denumiri ale unor plante vindecătoare, în limba dacică. Un exemplu este “riborastra”, corespunzătoare brusturelui. În total, s-au descoperit 18 astfel de plante.
Izvoarele termale ale Transilvaniei erau celebre pentru efectul lor tămăduitor. Ele erau numite “deusara”, adică "izvoarele zeilor", cel mai faimos fiind “germisara”, actualul "geoagiu", nume în care în limba dacilor “sara” înseamnă “apă”, iar “germ” în alte limbi indo-germanice înseamnă “cald” (engl. warm).
În 1955, pe șantierul arheologic al cetății dacice de la Grădiștea Muncelului, s-a găsit o trusă chirurgicală formată dintr-o casetă de lemn ferecată, conținând câteva instrumente: o pensă, o lamă de bisturiu, o placă de cenușă vulcanică și câteva ceșcuțe cu alifii.
