Suntem o specie muzicală în aceeaşi măsură în care suntem o specie lingvistică.
Mare parte din ceea ce se întâmplă când percepem muzica se poate întâmpla şi când o ascultăm “în minte“. Reprezentarea muzicii este de obicei remarcabil de fidelă nu doar melodiei şi atmosferei originalului, ci şi tonalităţii şi tempoului, chiar şi la persoane relativ non-muzicale. Faptul se explică prin tenacitatea extraordinară a memoriei noastre muzicale, care ne permite să “gravăm“ în creier mare parte din ceea ce auzim în primii ani pentru tot restul vieţii. Sistemele noastre auditive şi nervoase sunt, într-adevăr, perfect acordate la muzică. Ce nu ştim este în ce măsură aceasta se datorează caracteristicilor intrinseci ale muzicii înseşi – modelelor sale sonice complexe ţesute în măsuri, logicii, dinamicii, secvenţelor sale indivizibile, ritmurilor şi repetiţiilor insistente, modului misterios în care materializează emoţia şi “voinţa“ – şi în ce măsură se datorează rezonanţelor speciale, sincronizărilor oscilaţiilor, excitaţiilor reciproce sau feedback-urilor din reţeaua neuronală multistratificată, incredibil de complexă, care subîntinde percepţia muzicală şi repetarea ei.
