Femeile care locuiau pe unele insule din jurul Pacificului, obișnuiau să aplice, ele însele, operații chirurgicale copiilor atunci când aceștia sufereau de convulsii sau prezentau simptome ale afecțiunii capului. Acestea luau o scoică bine ascuțită, imobilizau capul copilului și-i scrijeleau pielea capului până la os, desprizând ulterior rondela osoasă, iar “plaga operatorie” fiind spălată cu apă de mare, așteptând apoi efectele terapeutice. Asemenea intervenții chirurgicale erau practicate de ciobanii din balcani și chiar din zonele noastre la oile ce sufereau de căpăială, o boală datorată unui parazit ce se dezvoltă în cutia craniană a animalului.
În localitatea Cetățenii din Deal, din fostul județ Muscel, a fost găsit un craniu prezentând o trepanație incompletă, cauzele posibile fiind ori moartea în timpul operației, ori fuga din pricina durerii.
Instrumentul de bază folosit era cuțitul din silex, ulterior utilizându-se instrumente metalice cum ar fi ferăstrăiașul din fier, descoperit într-un mormânt celtic din Galații Bistriței sau bisturiul pentru perforarea calotei craniene.
Sciții și tracii foloseau cânepa sau alte droguri soporifice în timpul operațiilor, pentru a ușura durerea.
Alte modalități de vindecare erau reprezentate de dansuri rituale cu “scop vindecător”, lecuitorul fiind îmbrăcat într-un costum traditional format dintr-o mască împodobită cu coarne de cerb și urechi de lup.
În etnoiatria românească, numele boilor se confundă uneori cu numele demonului presupus a fi vinovat de durerea pacientului. De pildă, năjitul, brânca, holera, mătricea, buba și altele.
În acele vremuri, găsirea unui diagnostic se făcea îndeosebi prin urmărirea direcției vântului, al zborului păsărilor, înfățișarea cerului sau prin “ghicire în oase” sau “în bobi”.
