INTERVIU CU DOMNUL DOCTOR CONSTANTIN ILIESCU

ÎN LUMEA STOMATOLOGIEI

        Pe lângă prezentarea propriu-zisă, ne-am gândit să vă oferim o privire din spatele meseriei de medic.

         Înarmați cu un aparat foto și multă veselie am ajuns în cabinetul domnului doctor Constantin Iliescu. El e cel care ne-a convins cu adevărat că medicina este o știință într-o expansiune formidabilă care nu se va liniști, ci dimpotrivă, va continua să tindă spre un apogeu revoluționar.

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 1

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 2

GALERIE FOTO

CONCLUZII

“Și în valorificarea moştenirii trecutului s-au făcut greșeli într-o perioadă, nesocotindu-se sau chiar blamându-se opere remarcabile ale înaintaşilor, de pe poziţii ideologice dogmatice, rigide, străine materialismului dialectic și istoric…”

Nicolae Ceaușescu

MEDICINA ARE ÎNCEPUT, DAR

NU VA AVEA NICIODATĂ

SFÂRȘIT!

PROTOTIPURI DIN VIITOR

DETECȚIA CONTAMINĂRII CU VIRUSUL HIV ÎN DOAR CÂTEVA MINUTE

SCAUN CU ROTILE

APARAT PENTRU MĂSURAREA FUNCȚIILOR VITALE

BRAȚ BIONIC

SPITALE AMBULATORII

SCANNER TOMOGRAFIC PORTABIL

CURIOZITĂȚI - MUZICA ȘI CREIERUL

     Suntem o specie muzicală în aceeaşi măsură în care suntem o specie lingvistică.

     Mare parte din ceea ce se întâmplă când percepem muzica se poate întâmpla şi când o ascultăm “în minte“. Reprezentarea muzicii este de obicei remarcabil de fidelă nu doar melodiei şi atmosferei originalului, ci şi tonalităţii şi tempoului, chiar şi la persoane relativ non-muzicale. Faptul se explică prin tenacitatea extraordinară a memoriei noastre muzicale, care ne permite să “gravăm“ în creier mare parte din ceea ce auzim în primii ani pentru tot restul vieţii. Sistemele noastre auditive şi nervoase sunt, într-adevăr, perfect acordate la muzică. Ce nu ştim este în ce măsură aceasta se datorează caracteristicilor intrinseci ale muzicii înseşi – modelelor sale sonice complexe ţesute în măsuri, logicii, dinamicii, secvenţelor sale indivizibile, ritmurilor şi repetiţiilor insistente, modului misterios în care materializează emoţia şi “voinţa“ – şi în ce măsură se datorează rezonanţelor speciale, sincronizărilor oscilaţiilor, excitaţiilor  reciproce sau feedback-urilor din reţeaua neuronală multistratificată, incredibil de complexă, care subîntinde percepţia muzicală şi repetarea ei.

TERRA ÎN ANUL 2100 - CLONELE

“Spre deosebire de celule, personalitatea nu poate fi clonată”

(Thomas Bouchard)

     Tehnologia de obţinere a clonelor fiinţelor umane care există deja a fost inaugurată în anul 1996 de oaia Dolly – primul mamifer clonat dintr-o celulă adultă unică.

     Clona poate fi produsă prin două procese diferite: scindarea embrionului – un eveniment rar, dar prezent în natură prin care apar doi gemeni identici, şi transferul nuclear, tehnica folosită pentru crearea oiţei.

     Misterul apariţiei unei fiinţe umane complexe dintr-o singură celulă fertilizată îi preocupa pe oamenii de ştiinţă şi filosofii din Grecia antică şi până în zilele noastre. Aristotel a făcut propriile sale investigaţii pe embrionii de găină.

     Tehnologiile de reproducere asistată au fost mult timp privite ca “jocul de-a Dumnezeu”, deoarece numai El poate da viaţă.

GENETICA

     Cercetările de biofizică şi biochimie ating în această perioadă nivelul molecular şi chiar submolecular.

Descoperirile au atins cote foarte înalte. Spre exemplu:

-  în anul 1954, biochimistul Frederick Sanger a precizat ordinea celor 51 de aminoacizi ce constituie molecula de insulină;

-  în 1961, germanul Gerhard Braunitzer stabileşte secvenţa celor 574 de aminoacizi din molecula de hemoglobină.

     De asemenea, s-au formulat numeroase legi. Cel mai bun exemplu este reprezentat de “legile eredităţii”.

După cel de-al doilea război mondial, genetica a înregistrat o serie neîntreruptă de realizări, cea mai importantă fiind descifrarea codului genetic, în anul 1953, de către Francis Harry Compton Crick, Maurice Hugh Frederick Wilkins şi James Dewey Watson.

NICOLAE PAULESCU [EXTINDERE]

     Pentru unii acest nume nu semnifică nimic, însă pentru alţii reprezintă totul, chiar viaţa lor.

     Susţin această afirmaţie dintr-un singur motiv, acela că Nicolae Paulescu este cel care a descoperit “insulina”, sau cum o numea el la început, ”pancreină. Acesta a petrecut aproape 30 de ani în laboratorul său, găsind până la urmă soluţia. Din păcate însă, în anul 1916 când Bucureştiul a fost ocupat de trupele germane, acesta a fost nevoit să amâne rezultatele, ceea ce a dat posibilitatea de a fura descoperirea de către doi studenţi canadieni: Frederick Banting şi Charles Best, ce au luat în cele din urmă premiul Nobel, în 1922, în dauna românului Paulescu.

     Chiar dacă în decursul anilor s-au descoperit numeroase cauze ale apariţiei bolilor, tratamentele nu au avut acelaşi succes. Este adevărat că s-a reuşit corectarea unor anumite defecte de metabolism datorate incapacităţii organismului de a sintetiza o anumită substanţă necesare creşterii sau desfăşurării unor fenomene vitale, însă asemenea succese terapeutice sunt rare.

     Antibioticele au reprezentat şi reprezintă în continuare o modalitate foarte bună de vindecare. În anul 1955 ia naştere la Iaşi prima astfel de fabrică din România, deschizând noi drumuri în farmacopeea românească. 

PERIOADA 1900-1945

     În primele decenii ale secolului al XX-lea, dezvoltarea medicinii a continuat într-un ritm accelerat, valorificând, în bună măsură, progresele înregistrate în perioada imediat anterioară. Activitatea multor oameni de ştiinţă, începută în secolul al XIX –ea, continuat  şi în cel următor, astfel încât împărţirea pe decenii şi secole este destul de artificială şi este menită doar să înlesnească expunerea.

     Biochimiştii au precizat acum ansamblul transfărmărilor chimico – biologice pe care le suferă substanţele introduse în organism, precum şi strucutura multora din enzime, hormoni şi vitamine. S-a constituit astfel o întreagă “biologie moleculară“.

     S-a izbutit, după 1930, să se identifice cei doi acizi nucleici, ribonucleic (ARN) şi dezoxiribonulceic (ADN), al căror rol în mecanismele genetice s-a dovedit a fi de maximă importanţă. S-a reuşit cultura de celule şi ţesuturi în vitro; contribuţia lui Alexis Carreel (1873-1944) a fost esenţială în această privinţă.

     După 1900, microbiologia şi imunologia românească au fost dominate de personalitatea lui Ion Cantacuzino (1863-1934). Fost elev al lui Mecinikov, el a desfăşurat o activitate multiplă de bacteriolog, epidemiolog, biolog şi organizator sanitar. În 1921, el a înfiinţat la Bucureşti un mare institut pentru cercetări bacteriologice şi producţia de seruri şi vaccinuri, institut care îi poartă numele. I. Cantacuzino a avut numeroşi colaboratori, oameni de ştiinţă de o deosebită valoare, precum C. Ionescu-Mihăeşti, M. şi Al. Ciucă, D. Combiescu şi alţii.

     Microscopul electronic, cu excepţionala lui putere de mărire, a făcut posibilă examinarea amănunţită a virusurilor, măsurarea şi fotografierea lor.

     Cercetări experimentale memorabile asupra fiziologiei hipofizei au efectuat G. Marinescu şi N. Paulescu (1869-1931). Primul a reuşit, în 1892, să îndepărteze această glandă prin cauterizere, iar celălalt, în 1906, prin intervenţie chirurgicală. Grigore T. Popa (1892-1948) a pus în evidenţă, în 1930, vasele sanguine fine provenite din hipotalamus care pătrund în hipofiză. Daniel Danielopolu şi Ştefan Marius Milcu (născut în 1903) au studiat guşa, tulburarea glandei tiroide, afectând în trecut populaţii întregi, mai ales din zone de munte.

MEDICINA TIMPURILOR NOI (1850-1900)

     Medicina internă a beneficiat din plin şi în cea de-a II-a jumătate a secolului al XIX-lea de progrese înregistrate în ştiinţele fizico-chimie şi biologice. Noi mijloace de diagnostic au fost puse la dispoziţia medicului precum examenul chimic al sângelui şi al urinei. O menţiune specială merită seringa pentru injecţii, concepută încă din secolul al XV-lea, dar care a fost realizată într-o formă asemănătoare celei de astăzi de către francezul Ch. G. Pravaz în 1853.

     În ţara noastră, o figură medicală proeminentă a fost Alexandru S. Marcovici – cel dintâi profesor de clinică medicală din Bucureşti. Nicolae Kalinderu, apreciat în Franţa pentru cercetările sale asupra sifilisului aortic şi meningitei tuberculoase, a adus în viaţa medicală a ţării un suflu înnoitor.

     În această perioadă, s-au mai dezvoltat și alte specializări, precum pediatria, dermato-venerologia, neuropsihiatria, chirurgia, obstetrica și ginecologia, oftalmologia, otorinolaringologia, stomatologia, farmacologia și medicina legală.

RENAȘTEREA

     Ştiinţa a renunţat la ideologia condusă de expresia: “Credere et non quaerere”, separându-se de Biserică şi renunţând la principiile morale, având posibilitatea de-a studia mai bine corpul uman prin deschidere de cadavre şi studiere de mai îndeaproape a organelor.

     Leonardo da Vinci este creatorul iconografiei anatomice moderne. Acesta a desenat cu cărbune şi cretă 750 de planşe reprezenând părţi ale corpului uman, după disecările făcute de doctorul Marc’ Antonio Della Torre ce se consideră că ar fi venit la Suceava spre a-l trata pe marele domnitor Ştefan cel Mare. Aceste planşe au fost descoperite abia după două secole, uimind pe toată lumea prin acurateţea şi priceperea cu care fuseseră realizate.

     Alt medic celebru a fost Andres Vesal, cel care a demonstrat colegilor săi existenţa valvulelor semilunare ale aortei şi care a publicat la Basel în 1543 tratatul “De humani corporis fabrica” (tr. Despre alcătuirea corpului omenesc) – tratat în care arăta greșelile făcute de profesorii săi, printre care şi Galen, în predarea cursurilor.

     Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenhein, numit îndeobște Paracelsus, a fost unul dintre cei mai iluștri medici ai aceștei vremi, deoarece se baza pe practică, nu pe teorie, iar în timpul în care a fost profesor, acesta prefera să ducă elevii la paturile bolnavilor, pentru a simți mai îndeaproape suferința trăită de pacient. Paracelsus punea mai presus de orice devotamentul: “Medicul trebuie să se gândească zi și noapte la pacientul său, căruia să-i dedice toată puterea de gândire și tot bunul-simț”, sau le mai spunea studenților: “Medicul se cuvine a fi servitorul, iar nu dușmanul naturii; de aceea, să nu ridice, prin intervenția lui necugetată, piedici în calea vindecării”.

     Ambroise Paré a fost un bărbier chirurg în armata care lua parte în campania din Italia. Acesta publică în 1552, cartea în limba franceză “Apologia și tratatul cuprinzând călătoriile făcute în multe locuri”, unde se autointitulează “chirurg al regelui”. Mai târziu, acesta a devenit într-adevăr chirurgul regelui Henric al II-lea, al lui Francisc al II-lea și Carol al IX-lea. Acesta a învățat medicina din “cartea vieții”, în lipsa tratatelor lui Galen și a manualelor uzuale.

EVUL MEDIU - PERSONALITĂȚI

         Galen, Casiodor, Menodotus din Nicomedia, Marcellus din Sida – care a scris o Iatrică în 42 de cărți, Casios – autorul unei lecții de 84 de “probleme medicale”, Antilus – un reputat chirurg, Quintus, Serenus, Samonicus – autorul unui poem medical în care a consemnat remedii populare valoroase precum și multe superstiții, Frații Filagrios și Posidonios din Tesalia – ce au redactat compilații despre splină și creier, africanul Vindicianus și bizantinul Theodor Priscianus au scris culegeri de rețete și leacuri populare, Marcellus Empiricus – medic galo-roman, Palladios Iatrosofistul și Anthimus.